Despre cate zile mai sunt…

August. Marius-Claudiu. Claudiu si atat, ca asta am fost pana pe la 15 ani. Ai mei mi-au zis Claudiu. Imi zic si acum. Voi restul imi spuneti Marius, Ramius, Coaie, Ba! Acesta este un post despre zile si timp. In orice caz, nu e literatura, nu e de carte, nu e arta sau ceva care merita tinut minte. E doar o defecare. Cacat, cuvinte, mizerii. Tre’ sa le dau afara, sunt constipat…

Acum ca am pus la punct ce trebuia…ce trebuia? Nu trebuia nimic, asa ca sa mergem mai departe…

Incerc de ceva timp…incerc sa-mi dau seama care e faza. Cum zicea Chilian “ce caut eu in viata mea”? Nu stiu cati dintre voi va puneti, v-ati pus sau va veti pune intrebarea asta la un moment dat, dar eu mi-am pus-o. In mod repetat, in mod liber si nonconformist. Mi-am pus-o de placere. Voi de ce v-ati pus-o? Sau cei care nu v-ati pus-o, de ce nu v-o puneti? Sa v-o puneti cat mai curand!

Ca sa schimb putin ritmul si directia de la ambiguitatea de dinainte, o sa arunc aici cateva cuvinte despre tot ce pute in jurul nostru si de la care ne luam si noi putoarea ca fiinte, cetateni, marionete, copii ai sistemului. Dupa cum observam cei mai multi dintre noi n-au habar ce se intampla, de ce se intampla si din cauza cui. A mea nu cred, ca nu va schimb eu vietile cu toate ca pe a unora as schimba-o in eternitate. Dar hai sa nu devin morbid si extermist ca e post. Imi pun chiar des intrebarea, de ce… de ce acum, aici si nu atunci, acolo… de ce nu sunt in  cu totul alt loc, facand cu totul altceva. Si intr-un fel cred ca am gasit si un raspuns: ca pur si simplu sunt prea multe de ales si prea putin tupeu uneori, tupeul de a zice “gata, m-am saturat de tot , de voi toti, de mine si de putoarea din jur si plec unde-oi vedea cu ochii, numai sa scap odata de mizeriile astea”. Dar n-o fac si n-o fac pentru ca stiu ca oriunde m-as duce, mizerii tot sunt, putoare tot simt si de “voi” tot o sa dau si “acolo”. In concluzie, ce-mi ramane de facut? Sa aleg la intamplare, sa plec subit, sa nu las biletele de adio, sa las doar o urma de putoare ca sa va amintiti de mine? Nu stiu… Oricum, motivele de a ma cara de aici se tot aduna si cat de curand nu o sa mai am loc sa le indosariez cum trebuie. De la faptul ca tara asta, draga cum e ea, se scalda in ceva ce, de mult nu mai e doar noroi, ca romanul de rand nu stie ce e aia identitate nationala, demnitate sau spirit civic, pana la gandul ca trebuie sa mai astept poate 20 de ani sa ma simt ca in ultima tara dezvoltata dintre tarile dezvoltate, cateva astea, imi spun ca bine nu e pe la carpato, pe la danubiano si pe la pontic pe-aici. Mai ciudat e ca, pe cat de razvratit si de satul de toate sunt uneori si-mi vine sa las totul balta, vin zile cand imi doresc din suflet sa-mi sacrific viata si timpul si sufletul sa schimb ceva, sa devin un martir al schimbarii Romaniei in ceva ce merita sacrificiul. Ma gandesc ca tara asta nu se poate schimba prin “hai sa facem” sau “cred ca ar fi bine sa facem asa” sau chiar “ce putem face” ci mai degraba prin “daca nu faceti asa, platiti” si “asta sa faceti, acum”. Romanul nu stie de vorba buna, de respect, de datorie, le-a uitat undeva in vremuri de mult apuse, acum stiind numai de ce sa bage in stomac si sa scuipe cojile pe unde-apuca. Romania are nevoie de o revolutie a valorilor, impuse, bagate pe gat pana vomita toti romanii valoare si nu aia din “cantecele” de “petrecere” ci valoarea pe care au incercat sa o sadeasca cei dinaintea lor, cei care au vazut lipsurile si au incercat sa umple goluri in societatea lor. Nu mai e cazul sa iesim in strada cu bate si arme ca sa schimbam fata natiunii, cu toate ca am visat si asta de foarte multe ori. Nu mai e nevoie sa moara tineri ca cei de dupa ei sa nu stie de ce au murit sau sa-i numeasca eroi dar nimeni sa nu dea doi bani pe inexistenta lor. Hai “sa nu mai murim noi” ca putem si altfel! Nu incerc sa instig, sa ma dau inaintas in demersul asta pentru schimbare, dar vreau sa stiu ca mai sunt oameni care vor sa vada si altceva in tara asta, sa strige in marile piete ale tarii, “suntem liberi dar avem datoria de a intelege aceasta libertatea si de a construi in jurul ei”. Ar fi oare bine sa fac asta, sa incerc macar sa transform romanul, pentru ca posibil este dar nu stiu daca sunt atat de nebun incat sa ma sacrific pentru scopul asta? Poate sunt egoist, gandindu-ma ca si daca fac asta degeaba, ca peste ani sa nu stie nimeni ce si cum a fost, sau sa uite, sa nege, sa fi luptat degeaba, n-o sa fi realizat nimic decat un sacrificiu in van.

Totul pute si nu stiu daca se aplica neaparat regula pestelui stricat, de la cap. Nu cred ca in tara asta conducerea e principalul vinovat in vietile obscure si in glasurile timide ale romanilor. Cred ca vina este pretutindeni, e si a mea si a ta, a noastra, cei care nu stim ce vrem, nu stim sa cerem si nici sa primim. Am avut nefericita ocazie de a participa la un miting in capitala, ca traducator pentru un jurnalist norvegian si un cameraman rus, acum cateva luni, plus sau minus, in Piata Victoriei cu mars spre Piata Constitutiei. Ce m-a frapat atunci a fost deriva romanului muncitor si razvratit. M-a uimit pe mine poate mai mult decat pe jurnalistii straini, faptul ca romanul, intrebat de ce e acolo si ce vrea sa schimbe, nu stia. Nu stia decat ca vrea ceva, ca vrea sa dea Guvernul jos si sa strige “hotii”. Nici unul nu mi-a putut da un raspuns valid, concret, in cunostinta de cauza. Oamenii pur si simplu nu aveau habar ce vor cu adevarat si/sau cum sa ceara. Multi venisera din provincie, adusi de liderii de sindicat ca sa conteze ca numar, cei mai multi dintre ei au vazut asta ca pe o oportunitate de a veni in Bucuresti si de se plimba, de a vizita si de a bea frate o bere in Piata Victoriei ca sa povesteasca acasa ce mai e “pe la Capitala”. Prins intre ei, simteam ca sunt singurul care arde pe interior spiritul revolutiei, care vrea sa ceara ceva batand cu pumnul ferm in masa conducatorilor. Am simtit ca sunt singurul roman printre zeci de mii de carcase lipsite de identitate si de spirit. M-a lasat rece tot ce s-a intamplat acolo in ziua aia, pana si jurnalistul norvegian ma intreba daca va iesi cineva de la conducere sa dea un raspuns, sa ofere ceva, sa apara pur si simplu in fata celor pe care ii reprezinta. Si i-am zis un scurt si rece “nu”, nu va iesi nimeni, nu va vorbi nimeni despre nimic si nu va oferi nimic. Muritorii de rand pur si simplu nu meritau un raspuns pentru ca, pe buna dreptate, nu stiau sa-l ceara. Nici eu nu as iesi in fata unei multimi care nu stie ce vrea de la mine, care nu ma forteaza sa ies din vizuina si sa raspund pentru foamea sau durerile lor. Nu merita si nu primesc. Deci, cum sa schimbi ceva cu atitudinea asta de turma ratacita, cum sa ii schimbi pe ei, sa ii “dai jos” daca nu stii tu cine esti si unde te pozitionezi in societate? Multi nu si-au dat seama ca sintagma “cere si ti se va da” mai are si alte parti ascunse; parti care spun: invata cine esti, ce vrei, cum sa ceri, apoi cere si nu astepta sa primesti pe degeaba, sau sa-ti cada din cer, si poate asa ai mai multe sanse sa primesti ceva. Ma tot loveam acum ceva timp de stiri cu nu stiu ce studenti francezi carora li se taiasera niste alocatii sau ceva asemanator si care, au facut nici mai multi nici mai putin decat sa iasa in strada si sa-si ceara, vehement, dreptul. Acei tineri au stiut ca numai prin solutii extreme vor dobandi. Ma mai uitam si la greci, care poate n-au primit atunci ce voiau, dar macar au stiut sa ceara, au stiut sa ridice privirea din pamant si sa zica “nu meritam asa ceva”. Romanul de ce nu stie, de ce nu vrea sa vada ca altfel se cere si altfel se primeste. Eu tind sa cred ca romanului ii e frica de consecinte, cred ca inca mai are ingropata in inima frica securitatii, care o sa-l ridice si o sa-i bage pumnul pe gat. Cred ca ne e frica sa luam atitudine si ne complacem in suferinta gratuita pe care, pana la urma, ne-o provocam singuri.

Ca sa inchei, unde sa plec, de ce sa plec si cat de departe sa ma duc? Sau sa stau aici, sa cresc, sa lupt si sa schimb? Cine imi garanteaza ca o sa reusesc, sau ca o sa functioneze planul meu? Poate ma mint frumos, sau poate ar fi mai bine sa-mi mai aprind o tigara si sa las sa treaca timp si sa uit de toate astea, de mizerii, de putoare si de putori. Poate plec maine sau poate plecati voi, toti cei fara identitate, fara dorinte si fara nevoi in afara de cele primare… da, mai bine plecati voi!

Si ca sa-mi bucur auzul si poate si pe al vostru: