Colorand Asfalt

scrieri, descrieri, prescrieri…

In cautarea fericirii tot/i pornim

Cu totii cautam fericirea, chiar si Columb, Magellan si Vespucci, toti au plecat in cautarea ei. S-ar fi putut numi “Marile descoperiri ale fericirii” daca isi dadeau seama la timp cat erau de tristi cu totii si cat de clar vedeau totul, cum decizia de a gasi un drum mai scurt ii trimitea pe unii dintre ei pe drumul pe care trebuia. Macar de realizau ca tristetea aia data de fericirea deja comuna i-a manat nebuneste spre noi taramuri ale fericirii noi, nepatate, necalcate in picioare, nedevenite comune. De la primul si pana la ultimul om care s-a perindat pe pamant, cu totii au cautat fericirea, demascandu-i limitele, cautand nelimita. Si-au fost cei mai tristi oameni cei care au pornit la drum in cautarea ei. Ei au fost cei care, s-au mentinut in tristete, pentru a vedea cat de clar e totul cand nici macar nu zambesti, cum deciziile pot fi luate fara clipire cand iti stergi o lacrima. Cei care si-au adunat lacrimile in pumni si au plecat, s-o gaseasca pentru ei si pentru toti ca ei, pana si pentru cei fericiti cu fericirea lor. Cautand fericirea, traiesti trist, pentru ca n-o gasesti decat abia atunci cand nu-ti mai e de folos, cand te-ai fericit deja cu comunul, cu indemana, cu prezentul. Fericirea are multe fete ascunse, mascate de extaz si simtiri prezente, dar aia e fericirea standard, e fericirea pe care si-o poate obtine de la cel mai josnic muncitor din ultima mina de pe pamant, pana la cel care o detine. Acea fericire e efemera si-ntrupata ar fi o matase care iti aluneca usor printre degete, lasand un sentiment placut de fericire, dar punand in locul ei lipsa, inexistenta si dorinta si dorul. Fericirea mai poate fi castigata, cumparata, vanduta, oferita sau rascumparata. Poti sa iti pui un zambet pe fata daca primesti un premiu consistent, daca iti cumperi mult-dorita motocicleta, daca vinzi ce nu-ti mai trebuie si pentru care nu mai ai loc, daca oferi ceva de mancare cuiva care e infometat sau daca esti iertat. Poti chiar sa traiesti din acel punct cu gandul ca acolo e fericirea ta, in zambetul primit de la cel infometat, in rotile care, doamne, cat de repede se invart, in spatiul liber lasat de lucrurile vechi, in premiul pesemne meritat si-n lumina din ochii celui care te-a iertat. E doar o amagire, un fals profet al fericirii absolute si eterne, o singura picatura de ploaie in praf, neobservata si neimportanta in cadrul larg al unei ploi torentiale, doar o lingurita de zahar in cana de cafea cat pentru doua ca sa fie completa. Desigur, fiecare e liber sa ramana in fericirea aia, in momentele alea bine alese, sa nu se intristeze, sa nu-si doreasca sa vada si sa priveasca adevarul crud in fata: da, esti urat cand plangi si realizezi asta, esti constient de aceasta certitudine, stii ca esti bun la ceva dar nu la toate sau la ce ti-ar trebui, stii ca oameni-s de cacat, rai si reci, ca te ranesc, ca nu vrei sa ierti, ca ii urasti pe toti cei care-ti revendica lacrimile.

Cand esti trist chiar vezi totul mai clar, nu te incurci in tipar si-n tipare ca atunci cand iti salta si-ti tresare inima de fericire, moment in care, fie ca ti s-a spus ca esti cel mai bun, ori ca esti iubit pana peste galaxii, ca esti cel mai frumos sau cea mai frumoasa, ca exista bine in oameni, ca nu-s cu totii asa rai si nu vor toti sa te raneasca, ca trebuie sa ierti ca sa fii iertat, ca ura nu tine mult si ca nu te ajuta cu nimic, exact atunci, ar trebui sa te intristezi pentru ca stii si tu ca nu e adevarat, sau ca e circumstantial si contestabil si esti impins spre o fericire creata, imaginata si augmentata atat cat sa te tina pe linia de plutire. Fericirea asta n-o sa tina mult, baiete, pregateste-te sa fii trist, asta ar trebui sa ti se spuna cand te exteriorizezi in consecinta unei fericiri dobandite prin inducere. Stiu ca suna descurajator dar numai asa poti convinge un om sa-si studieze tristetea si sa porneasca in cautarea fericirii cu limite nestiute, cum au facut atatia inaintea lui, fie ca au motivat cautarea de spatiu, de resurse sau de orizont, cu totii au plecat in cautarea a ceea ce-i mana tristetea sa caute, a antonimului absolut. Si unii au gasit, au purtat pe brate si pe vase noua fericire aflata, au adus fericire in inimile celor care platisera cu aur pentru calatoriile in cautarea ei. Insa cei ce au introdus aceasta fericire in constientul si pe scara fericirii comune, ridicand stafeta catre noi fericiri, aveau sa devina si sa ramana tot mai tristi, la gandul ca au limitat Fericirea gasita, ca au rupt doar o bucata din absolutul ei, care se pastra absolut doar in locul unde se crease. Doar tristii descoperitori de fericire au constientizat gravitatea acestei actiuni, de stramutare si implementare a fericirii virgine si fara contrangeri in cotidianul deja prea fericit de ce avea pe tava si care nu traia decat cu setea fericirii efemere, astfel reusind sa iroseasca ce au primit, sa vulgarizeze si sa pateze, urma aia de fericire pura care le fusese adusa.

Cu totii cautam fericirea, o urmarim pe dupa orice colt, o asteptam cu fiecare sonerie, cu fiecare ighititura de moft, o scriem si o citim incercand sa aflam cat mai multe despre ea, sa-i dam valente si culori, momente si nume, grade si puncte de topire; cu totii platim pentru ea, cu hartii de valoare, cu obiecte, cu sentimente, si-ntr-un final cu propria existenta nefericita, singura certitudine cu care ramanem fiind aceea ca trebuie sa incepem sa ne constientizam tristetea ca sa putem macar incepe sa ne invatam fericirea.

Fiecare, este liber sa guste libertatea fericirii obtinute prin libertatea de a fi trist din cand in cand!

La re…vedere Galaţi

#Portul-Cheu & Magazii (FP)

#Portul-Cheu-Stalp-Vapoare A-N (Fp)

#Portul-pasarela (FP)

#Portul-Vedete de siguranta (FP)

#Str Brailei-In fundal Simigeria (FP)

#Str Brailei-Sc. Normala spre oras (Fp)

#Str Domn-Casa Navimpex-cu catel (Fp)

#Str Carnabel-Scoala Comerciala (Fp)

#Str Domn-G. Publica-cu trecator (Fp)

#Str Domn-P. Adminstrativ-Casa S (Fp)

#Str Domn-P. Municipal & Kog (Fp)

#Str Gl Berthelot-fara tram(Fp)

Belle Epoque galatean (Fototeca autor)

Biserica Catolica (CPI colectia Costel V. Gheorghiu)

Corso vizavi de Biserica greaca (Fototeca recuperata)

Elevi in fata liceului Vasile Alecsandri (CPI colectia Valer

Gradina publica (CPI colectia Costel V. Gheorghiu)

Hotel Bristol si restaurantul Sure (CPI colectia Valeriu Ele

In dreptul Gradinii Publice (Fototeca Baroni)

Institutul Notre Dame de Sion (CPI colectia Costel V. Gheorg

Piata Regala sau a statuei lui Costache Nregri (CPI colectia

Vizavi de Farmacia Domneasca (Fototeca recuperata)

Vizavi de Foto Glob (Fototeca recuperata)

Despre cate zile mai sunt…

August. Marius-Claudiu. Claudiu si atat, ca asta am fost pana pe la 15 ani. Ai mei mi-au zis Claudiu. Imi zic si acum. Voi restul imi spuneti Marius, Ramius, Coaie, Ba! Acesta este un post despre zile si timp. In orice caz, nu e literatura, nu e de carte, nu e arta sau ceva care merita tinut minte. E doar o defecare. Cacat, cuvinte, mizerii. Tre’ sa le dau afara, sunt constipat…

Acum ca am pus la punct ce trebuia…ce trebuia? Nu trebuia nimic, asa ca sa mergem mai departe…

Incerc de ceva timp…incerc sa-mi dau seama care e faza. Cum zicea Chilian “ce caut eu in viata mea”? Nu stiu cati dintre voi va puneti, v-ati pus sau va veti pune intrebarea asta la un moment dat, dar eu mi-am pus-o. In mod repetat, in mod liber si nonconformist. Mi-am pus-o de placere. Voi de ce v-ati pus-o? Sau cei care nu v-ati pus-o, de ce nu v-o puneti? Sa v-o puneti cat mai curand!

Ca sa schimb putin ritmul si directia de la ambiguitatea de dinainte, o sa arunc aici cateva cuvinte despre tot ce pute in jurul nostru si de la care ne luam si noi putoarea ca fiinte, cetateni, marionete, copii ai sistemului. Dupa cum observam cei mai multi dintre noi n-au habar ce se intampla, de ce se intampla si din cauza cui. A mea nu cred, ca nu va schimb eu vietile cu toate ca pe a unora as schimba-o in eternitate. Dar hai sa nu devin morbid si extermist ca e post. Imi pun chiar des intrebarea, de ce… de ce acum, aici si nu atunci, acolo… de ce nu sunt in  cu totul alt loc, facand cu totul altceva. Si intr-un fel cred ca am gasit si un raspuns: ca pur si simplu sunt prea multe de ales si prea putin tupeu uneori, tupeul de a zice “gata, m-am saturat de tot , de voi toti, de mine si de putoarea din jur si plec unde-oi vedea cu ochii, numai sa scap odata de mizeriile astea”. Dar n-o fac si n-o fac pentru ca stiu ca oriunde m-as duce, mizerii tot sunt, putoare tot simt si de “voi” tot o sa dau si “acolo”. In concluzie, ce-mi ramane de facut? Sa aleg la intamplare, sa plec subit, sa nu las biletele de adio, sa las doar o urma de putoare ca sa va amintiti de mine? Nu stiu… Oricum, motivele de a ma cara de aici se tot aduna si cat de curand nu o sa mai am loc sa le indosariez cum trebuie. De la faptul ca tara asta, draga cum e ea, se scalda in ceva ce, de mult nu mai e doar noroi, ca romanul de rand nu stie ce e aia identitate nationala, demnitate sau spirit civic, pana la gandul ca trebuie sa mai astept poate 20 de ani sa ma simt ca in ultima tara dezvoltata dintre tarile dezvoltate, cateva astea, imi spun ca bine nu e pe la carpato, pe la danubiano si pe la pontic pe-aici. Mai ciudat e ca, pe cat de razvratit si de satul de toate sunt uneori si-mi vine sa las totul balta, vin zile cand imi doresc din suflet sa-mi sacrific viata si timpul si sufletul sa schimb ceva, sa devin un martir al schimbarii Romaniei in ceva ce merita sacrificiul. Ma gandesc ca tara asta nu se poate schimba prin “hai sa facem” sau “cred ca ar fi bine sa facem asa” sau chiar “ce putem face” ci mai degraba prin “daca nu faceti asa, platiti” si “asta sa faceti, acum”. Romanul nu stie de vorba buna, de respect, de datorie, le-a uitat undeva in vremuri de mult apuse, acum stiind numai de ce sa bage in stomac si sa scuipe cojile pe unde-apuca. Romania are nevoie de o revolutie a valorilor, impuse, bagate pe gat pana vomita toti romanii valoare si nu aia din “cantecele” de “petrecere” ci valoarea pe care au incercat sa o sadeasca cei dinaintea lor, cei care au vazut lipsurile si au incercat sa umple goluri in societatea lor. Nu mai e cazul sa iesim in strada cu bate si arme ca sa schimbam fata natiunii, cu toate ca am visat si asta de foarte multe ori. Nu mai e nevoie sa moara tineri ca cei de dupa ei sa nu stie de ce au murit sau sa-i numeasca eroi dar nimeni sa nu dea doi bani pe inexistenta lor. Hai “sa nu mai murim noi” ca putem si altfel! Nu incerc sa instig, sa ma dau inaintas in demersul asta pentru schimbare, dar vreau sa stiu ca mai sunt oameni care vor sa vada si altceva in tara asta, sa strige in marile piete ale tarii, “suntem liberi dar avem datoria de a intelege aceasta libertatea si de a construi in jurul ei”. Ar fi oare bine sa fac asta, sa incerc macar sa transform romanul, pentru ca posibil este dar nu stiu daca sunt atat de nebun incat sa ma sacrific pentru scopul asta? Poate sunt egoist, gandindu-ma ca si daca fac asta degeaba, ca peste ani sa nu stie nimeni ce si cum a fost, sau sa uite, sa nege, sa fi luptat degeaba, n-o sa fi realizat nimic decat un sacrificiu in van.

Totul pute si nu stiu daca se aplica neaparat regula pestelui stricat, de la cap. Nu cred ca in tara asta conducerea e principalul vinovat in vietile obscure si in glasurile timide ale romanilor. Cred ca vina este pretutindeni, e si a mea si a ta, a noastra, cei care nu stim ce vrem, nu stim sa cerem si nici sa primim. Am avut nefericita ocazie de a participa la un miting in capitala, ca traducator pentru un jurnalist norvegian si un cameraman rus, acum cateva luni, plus sau minus, in Piata Victoriei cu mars spre Piata Constitutiei. Ce m-a frapat atunci a fost deriva romanului muncitor si razvratit. M-a uimit pe mine poate mai mult decat pe jurnalistii straini, faptul ca romanul, intrebat de ce e acolo si ce vrea sa schimbe, nu stia. Nu stia decat ca vrea ceva, ca vrea sa dea Guvernul jos si sa strige “hotii”. Nici unul nu mi-a putut da un raspuns valid, concret, in cunostinta de cauza. Oamenii pur si simplu nu aveau habar ce vor cu adevarat si/sau cum sa ceara. Multi venisera din provincie, adusi de liderii de sindicat ca sa conteze ca numar, cei mai multi dintre ei au vazut asta ca pe o oportunitate de a veni in Bucuresti si de se plimba, de a vizita si de a bea frate o bere in Piata Victoriei ca sa povesteasca acasa ce mai e “pe la Capitala”. Prins intre ei, simteam ca sunt singurul care arde pe interior spiritul revolutiei, care vrea sa ceara ceva batand cu pumnul ferm in masa conducatorilor. Am simtit ca sunt singurul roman printre zeci de mii de carcase lipsite de identitate si de spirit. M-a lasat rece tot ce s-a intamplat acolo in ziua aia, pana si jurnalistul norvegian ma intreba daca va iesi cineva de la conducere sa dea un raspuns, sa ofere ceva, sa apara pur si simplu in fata celor pe care ii reprezinta. Si i-am zis un scurt si rece “nu”, nu va iesi nimeni, nu va vorbi nimeni despre nimic si nu va oferi nimic. Muritorii de rand pur si simplu nu meritau un raspuns pentru ca, pe buna dreptate, nu stiau sa-l ceara. Nici eu nu as iesi in fata unei multimi care nu stie ce vrea de la mine, care nu ma forteaza sa ies din vizuina si sa raspund pentru foamea sau durerile lor. Nu merita si nu primesc. Deci, cum sa schimbi ceva cu atitudinea asta de turma ratacita, cum sa ii schimbi pe ei, sa ii “dai jos” daca nu stii tu cine esti si unde te pozitionezi in societate? Multi nu si-au dat seama ca sintagma “cere si ti se va da” mai are si alte parti ascunse; parti care spun: invata cine esti, ce vrei, cum sa ceri, apoi cere si nu astepta sa primesti pe degeaba, sau sa-ti cada din cer, si poate asa ai mai multe sanse sa primesti ceva. Ma tot loveam acum ceva timp de stiri cu nu stiu ce studenti francezi carora li se taiasera niste alocatii sau ceva asemanator si care, au facut nici mai multi nici mai putin decat sa iasa in strada si sa-si ceara, vehement, dreptul. Acei tineri au stiut ca numai prin solutii extreme vor dobandi. Ma mai uitam si la greci, care poate n-au primit atunci ce voiau, dar macar au stiut sa ceara, au stiut sa ridice privirea din pamant si sa zica “nu meritam asa ceva”. Romanul de ce nu stie, de ce nu vrea sa vada ca altfel se cere si altfel se primeste. Eu tind sa cred ca romanului ii e frica de consecinte, cred ca inca mai are ingropata in inima frica securitatii, care o sa-l ridice si o sa-i bage pumnul pe gat. Cred ca ne e frica sa luam atitudine si ne complacem in suferinta gratuita pe care, pana la urma, ne-o provocam singuri.

Ca sa inchei, unde sa plec, de ce sa plec si cat de departe sa ma duc? Sau sa stau aici, sa cresc, sa lupt si sa schimb? Cine imi garanteaza ca o sa reusesc, sau ca o sa functioneze planul meu? Poate ma mint frumos, sau poate ar fi mai bine sa-mi mai aprind o tigara si sa las sa treaca timp si sa uit de toate astea, de mizerii, de putoare si de putori. Poate plec maine sau poate plecati voi, toti cei fara identitate, fara dorinte si fara nevoi in afara de cele primare… da, mai bine plecati voi!

Si ca sa-mi bucur auzul si poate si pe al vostru:

Nimic important – partea a II-a: Nu-mi pasa…tie?

Din postul anterior: spanacul, balena, vodca si toate nimicurile dintre ele.

Inceputul partii a II-a

Pe la 2010 s-a dat citire…s-a dat mancare, bautura si femei nu pentru toti baietii mei ci doar pentru mine. S-a dat sa ma plictisesc intre o ciorba si haine la spalat si sa incep a va/ma reintroduce in neimportanta. Nu ca ati fi asteptat vreunul cu nerabdare sa mai scriu ceva, dar in cazul in care chiar ati facut-o ma inclin sa ma leg la sireturi…si sa va multumesc chiar daca nu meritati. In alta ordine de idei treaba suna cam asa: tie de ce iti pasa?

Mie unuia imi pasa de cateva chestii, cam putine ramase ce-i drept, dar atat timp cat mai sunt si astea, e motiv de zambete si bere. Multa bere. Berea mierea ursului la 0,33 de la market-ul de pe Lacul Tei. Ati observat cum noua tehnologie de desfacere a capacului face ca savoarea berii sa iti deschida noi orizonturi virgine si accesibile? Cacat, e misto ca sunt eu lenes si nu mai tre’ sa car un desfacator din bucatarie pana in sufragerie (ce bolsevic suna “sufragerie”… “Nicule, ia du-te tu mama pana in sufragerie si vezi ca sub mileu’ de pe televizor e ceferticatu’ lu’ Sica”…il schimb ma!) careia ii vom spune de acum camera in care beau bere stand pe canapea si privind lustra (alt cuvant care nu-mi place cum suna si intentionez sa-l schimb cand am timp). Gata, acum ca am pus i-ul la punct sa va explic de ce imi pasa mie. Nu ca v-ar pasa voua dar e post-ul meu si-mi pasa mie. Imi pasa…ca am 22 de ani si ca inca mai respir. Ca mi-a trecut repede raceala. Ca mai sunt oameni care inca ma mai iubesc. Ca pot si eu sa-i iubesc pe ei, pe rand si in mod inegal. Ca inca mai sunt student. Ca inca mai pot sa fac ceva cu mine si cu voi. Ca e duminica si ca vreau sa scriu ceva. Asta e: imi pasa foarte mult ca inca mai vreau sa scriu si nu neaparat ce mazgalesc pe aici, ci mai degraba ca inca mai am dorinta sa scriu cate ceva si ca din tot, mai rasar si chestii misto. Le cataloghez ca lucruri misto pentru ca sunt prea plin de mine sa neg ca sunt bune. Ha ha! Glumesc.

Hai ca nu-mi mai pasa de post-ul asta. Mi-ar fi pasat daca era important, dar nu e…sau o fi?

Nu-mi pasa! Tie…?

Sfarsit.

Nimic important – partea I: ich bin nach hause gegangen!

Daca citesti asta, ori te plictisesti rau, ori e din greseala, ori imi esti prieten. Sau poate chiar esti un vizitator care a mai umblat pe asfalt pe-aici. Oricine ai fi, iti spun…renunta, nu e important. E doar un nimic lasat sa curga aiurea. Nu e de blog, nu e de actualitate, nici monden. E o tampenie. Iti pierzi vremea. Dar daca n-ai nimic important de facut…

Salut! Eu sunt Marius si nu sunt alcoolic. In fine. N-are legatura. Nu despre asta voiam sa vorbesc. Sau era si sunt alcoolic? Nu conteaza. N-am mai scris de mult ceva pe-aici si nu ca n-am avut timp sau mai stiu eu ce, ci pur si simplu pentru ca n-am avut chef. Si cum cheful vine, cum se zice, facand chestii, uite asa m-am apucat si eu sa scriu cate ceva si mi-am amintit ca am mai postat si pe-aici cateva cuvinte, cu sau fara noima. Bun. Ideea e ca nu prea am mare habar despre ce vreau sa scriu, stiu numai ca vreau. Partea asta e ca si rezolvata. Restul vine mancand. Nu era asa. Din nou nicio treaba. Am pornit cu o idee sa scriu despre ceva ce mi-a schimbat putin spre mult perceptia asupra multor lucruri care ma inconjoara mai mult sau degeaba. Dar nu era legal. Era bun rau spanacul. Ca mai nou i-am spus spanac si n-are nicio legatura cu planta care spre deosebire de cealalta nu-mi place deloc. Dar Popeye s-a facut mare cu din ala. Buna treaba!

Dupa cum spuneam, as putea sa scriu despre treaba aia dar nu e legal si-atat. Cu toate astea n-o sa incep sa scriu despre nu stiu ce intalniri ale nu stiu caror ecologisti care si-au propus sa salveze balena de stepa de la disparitie. Oricum, cui ii pasa, si-asa nu exista. Dar ar putea. Megand pe premisa ca e mai bine sa previi decat sa vindeci, de ce n-ar inventa-o ei, baietii verzi si veseli, ca in cazul in care ar aparea, sa aiba deja solutii. Mesaj pentru balena de stepa: don’t worry, it’s all a joke! Da, fara balena, fie ea si de stepa. Bun, atunci despre ce sa mai scriu…(moment de gandire prelung, timp in care imi fac o cafea, cam prea dulce ce-i drept, imi aprind o tigara de care credeam ca m-am lasat si ma intorc plin de idei si de motivare la ce faceam inainte)….aa, gata stiu. Scriu despre chestii lipsite de importanta. De exemplu: am avut o perioada in care mi s-au intamplat foarte multe lucruri, unele bune, altele doar altele si-atat. Si dupa toate astea, dupa tot acest timp, am realizat ca viata e frumoasa bai baiatule si ca nu trebuie sa fie perfecta ca sa merite traita. Mi-am dat seama ca lucrurile marunte conteaza foarte mult, poate pentru mine, poate doar pentru mine, dar e foarte frumos sa gasesti in chestii mici, aparent neimportante, foarte mult sens si realitate pura, cruda si plina de inteles. Si toata faza tare e ca nu prea mai tin minte exact tot ce am facut in ultima vreme. Imi apare in minte cate o sticla de vodca, cate un prieten care se leagana pana la bar in cautare de doza, de fanta…(Razvane, ia mai baga ma 3, sau nu…fa-le patru ca a mai aparut unul…). Cam asa se misca lucrurile pe-Acolo. Tutun, cu plante, cu buruieni, transpiratie, respiratie, vapori de alcool, miros de parfum la 3 lei, ragait de shaorma cu de toate la 10 lei, rahat pe talpa, miros de femeie nefututa, de laba trista. Barbati care se stiu barbati, care se cred barbati, care se vor femei. Muzica, bas, ritm, ton, semiton, acord, major, minor, minore. Si bilete la 7 lei. Acum ia o gura de aer.

*Nota pentru paragraful cu balena si ecologistii: Fara suparare, nu am nimic cu oamenii care vor o lume mai curata  pentru copiii lor, nascuti sau nenascuti, pentru animalele lor, reale sau imaginare, pentru bunastarea si sanatatea planetei. Pur si simplu nu-mi pasa. Mi-ar pasa poate daca s-ar vedea si rezultate. Pana atunci, mizerie si galagie, gunoaie si teatru!

Nimic important! Hai sa nu mai vorbesc despre tot ce am facut eu in ultima vreme, ca doar asta nu e jurnal si nici nu-mi place ideea. Am vrut sa scriu despre ceva si am ajuns sa bag tot felul de chestii care mi-au trecut prin minte. Chestii lipsite de importanta, care sunt multe de altfel. Am inceput sa scriu acest nimic important acum doua saptamani…am tot amanat sa-l postez, am zis ca e timp, ca mai am nimicuri de bagat pe ici pe colo si uite asa am ajuns pe 28 decembrie, anul cu pricina. Intre timp am si racit, destul de bine, destul de serios incat a trebuit sa stau numai in casa de Craciun. Feliz Navidad! Clar. Bai, macar nu sunt virusat cu ah1n5000+. Oricum nu m-am gandit nicio clipa ca m-as imbolnavi de porcina. E prea banal si sa mai si mor din cauza asta…nici ca-ncape-n ecuatie. Exclus. Plus ca e o aberatie. In fine. Asa, spuneam ca am racit. Cui ii pasa? Trecem la altceva…la ce trecem…? La ce dracu trecem? Trecem mai departe si atat. Printre chestiile intreprinse in ultima vreme e si vizita mea la Cluj. Vreme rece, buna, vin fiert, prieteni vechi si noi, trenuri, buruieni,…bla, bla…[pauza lunga de la scrierea acestui post]…si revin acum, pe 29 ianuarie 2010. Ura! La multi ani si sanatate, ca-i mai buna decat apa!

Nu stiu de ce n-am mai scris pana acum…ba stiu: ca nu era important. Dar pana la urma cine decide pentru fiecare dintre noi ce e important sau nu? E important orice ni se pare noua ca ar fi important, orice facem, orice gandim…orice f…olosim si nu platim. E important sa crezi tu inainte de toate ca e important si mai apoi, sa li se para si celorlalti. Iar daca li se pare, atunci li se pare. Drept urmare nu conteaza, nu e important. Ha, le-am zis-o!

Revin cu alte nimicuri mai tarziu ca plec la Cluj. Din  nou!

Sfarsitul partii intai.

Regia si scenariul: Eu.

Producator: Eu.

In rolurile principale: Eu si altii.

Multumiri: Mie.

Post Navigation